Organizarea şi instituţionalizarea activităţii antiromâneşti naţionalist-revizioniste maghiare în perioada interbelică, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial şi în perioada comunistă

Perioada interbelică şi cea a celui De-al Doilea Război Mondial a fost marcată de o activitate antiromânească continuă, himera „Ungariei Mari” fiind dominanta principalelor acţiuni ale regimului horthyst. La Budapesta s-a constituit atunci un adevărat arsenal politico-strategic, alcătuit din peste 70 de grupări, toate având scopuri revizioniste şi revanşarde declarate, marea lor majoritate cu caracter paramilitar. La 26 mai 1929 este înfiinţată, la Budapesta, „Uniunea Mondială a Ungurilor” ( care este deosebit de activă şi astăzi ), şeful guvernului de atunci, Istvan Bethlen, declarând cu acea ocazie: „Atâta vreme cât pe acest pământ va mai trăi un singur ungur, răspunsul nostru la sentinţa Trianonului nu poate fi altul decât acela că nu o primim şi nu o vom accepta. Nu, nu, niciodată!” Readucerea Ungariei la hotarele ei fireşti, prin Tratatul de la Trianon, a produs o reacţie deosebit de puternică ce a avut ca rezultat dorinţa teribilă a ungurilor de revanşă. În cadrul acţiunilor revizioniste antiromâneşti declanşate în perioada interbelică se distinge şi capitolul referitor la „revizuirea frontierelor”. Revizionismul ungar interbelic preconiza ca revizuirea frontierelor, vis-a-vis de România, să se facă prin trei etape: prima etapă prevedea anexarea rapidă a teritoriilor cu o populaţie maghiară de 50% care ar fi cuprins judeţele Trei Scaune, Odorhei, Mureş, Cluj, Satu Mare, Arad, Timişoara, Zalău; a doua etapă prevedea organizarea unui referendum, în zonele care nu au fost anexate în prima etapă, prin care populaţia să se decidă în favoarea unirii cu Ungaria; a treia etapă urma să fie realizată printr-un conflict militar în urma căruia Ungaria ar fi revenit la graniţele sale din anul 1914. S-a încercat ca primele două etape să fie prezentate în faţa Societăţii Naţiunilor pentru obţinerea de sprijin din partea acesteia, dar fără rezultat.

Pentru atingerea obiectivelor revizionist-revanşarde Horthy a devenit principalul aliat al nazismului german şi al fascismului italian, atât în atacurile la adresa ţărilor vecine, cât şi în transpunerea în practică a holocaustului. La 30 august 1940, Germania şi Italia impun României Dictatul de la Viena, Ungaria dobândind Transilvania de Nord-vest. Preluând această regiune istorică românească, trupele horthyste s-au dedat la atrocităţi inimaginabile împotriva populaţiei româneşti şi evreieti, înregistrându-se 6813 victime din rândul românilor, peste 100.000 internări în lagăre de muncă din Ungaria şi Germania şi peste 300.000 de exilaţi de pe pământul strămoşesc din rândul românilor, precum şi aproximativ 150.000 de evrei deportaţi în lagărele morţii din Germania.

Schimbarea de regim impusă de sovietici după cel De-al Doilea Război Mondial şi noua conducere comunistă de la Budapesta nu au determinat o nouă atitudine a „Ungariei frăţeşti” faţă de România aflată în acelaşi „lagăr socialist”. Astfel, la Congresul Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, din anul 1966, liderul comunist Janos Kadar spunea că: „Tratatul de pace de la Trianon a fost un dictat imperialist care a dezmembrat Ungaria, acordând Transilvania României”. În anul 1975, acelaşi Janos Kadar a provocat nedumerirea participanţilor la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare de la Helsinki, când, în cuvântarea sa de la semnarea Actului Final, s-a referit la „nedreptatea făcută Ungariei prin Tratatul de pace de la Trianon”. În anul 1976, autorităţile de la Budapesta reactivează „Uniunea Mondială a Ungurilor”- înfiinţată de Horthy în 1929- propunându-şi să realizeze subordonarea emigraţiei maghiare din Occident propriilor interese şi strategii ( lucru pe deplin îndeplinit, valabil şi astăzi ), principala argumentaţie fiind „necesitatea refacerii Ungariei Mari”. Dispunând de sume de ordinul milioanelor de dolari, Uniunea Mondială a Ungurilor a reuşit să creeze în Occident – mai ales în SUA, Canada, Germania, Austria – dar şi în Brazilia, Argentina şi Australia, puternice organizaţii ale emigraţiei revizioniste maghiare. Emigraţia maghiară numără în prezent peste trei milioane de persoane, cea mai mare concentrare alându-se în SUA cu peste 1,7 milioane. Marea majoritate a acestor organizaţii ale emigraţiei maghiare vizează „recuperarea Ardealului” prin „realipirea lui la patria mamă” sau, mai nou, „crearea unui Ardeal independent, după modelul elveţian”. Între cele mai active astfel de organizaţii sunt: „Uniunea Mondială Ardeleană” ( creată în anul 1974 ) cu puternice filiale în SUA, Canada, Brazilia, Ungaria şi Germania; din anul 1994, filiala din Ungaria devine „Asociaţia Istvan Bocskai”; „Mişcarea pentru independenţa Transilvaniei”( Brazilia ); „Comitetul pentru Transilvania” ( Austria ); „Fundaţia  maghiară pentru drepturile omului” ( SUA ), cu filiale în  Canada, Austria, Franţa şi Ungaria; „Congresul maghiar liber din Europa” cu filiale în Germania, Austria, Franţa, Elveţia; Fundaţia „Pro Transilvania” cu sediul la Budapesta care beneficiază de un serviciu propriu de informaţii prin care se alimentează mass-media maghiară şi cea nemaghiară, internă şi internaţională, cu date şi informaţii – lipsite de corectitudine – despre maghiarimea din Transilvania. În prezent, emigraţia maghiară dispune de peste 350 de organizaţii, asociaţii, cluburi, fundaţii, „case maghiare” etc., peste 100 de publicaţii şi edituri care difuzează presă, cărţi şi studii în limba maghiară şi limbi de circulaţie internaţională, zeci de posturi de radio şi televiziune, emisiuni în limba maghiară pe întreg mapamondul.

Activitatea antiromânească a emigraţiei maghiare este coordonată de Budapesta încă din anii 1970, iar după 1980 reprezentanţii oficiali ai Ungariei, inclusiv diplomaţi, au participat în mod deschis la acţiunile naţionalist-revizioniste ale acesteia.

În anul 1986, Academia de Ştiinţe a Ungariei a editat „Istoria Transilvaniei”, realizată de un colectiv de cercetători conduşi de însuşi ministrul culturii de atunci, academicianul Kopeczi Bela, tradusă în limbi de circulaţie internaţională şi difuzată principalelor academii, biblioteci şi institute de cercetare şi învăţământ superior din întreaga lume. Aceasta lucrare conţine falsuri grosolane referitoare la primordialitatea elementului românesc în Transilvania şi la continuitatea românilor pe acest străvechi pământ românesc, fiind contrafăcute şi interpretate prin prisma dezideratelor revizioniste datele demografice reale.

Profitând de convulsiile provocate în Europa Centrală şi de Est de „perestroika” lui Gorbaciov şi de perspectiva unor schimbări politice majore pe plan internaţional, comuniştii unguri oficializează campania antiromânească şi preocupările lor revizionist-revanşarde la adresa ţărilor vecine, încă de la începutul anului 1988. Astfel, vicepreşedintele Biroului executiv al P.M.S.U., Szuros Matyas a declarat într-un interviu radio, la 25 ianuarie 1988: „maghiarii care trăiesc în afara frontierelor noastre, în mod deosebit  cei din Bazinul Carpatic, constituie parte integrantă a naţiunii ungare. Pe drept, aceştia aşteaptă ca Ungaria, în toate împrejurările, să simtă răspundere faţă de ei”. În acelaşi an, la nivelul guvernului comunist ungar este creată prima structură oficială, cu rang ministerial, căreia i s-a dat în competenţă relaţiile cu emigraţia occidentală, dar mai ales minorităţile maghiare din ţările vecine, respectiv „Secretariatul pentru minorităţi naţionale şi etnice” condus de Imre Pozsgay şi Csaba Tabajdi. Această instituţie este prima structură oficială din Europa şi din întreaga lume prin care un guvern îşi asumă responsabilitatea faţă de conaţionalii care trăiesc pe teritoriile altor state.

În timp ce acţiunile revizioniste ale comuniştilor unguri de la sfârşitul anilor 1980 – Szuros Matyas, Gyula Horn, Tabajdi Csaba, Laszlo Kovacs, Gyorgy Keleti, Zoltan Gal, etc., deveniţi după schimbarea de regim din 1989 „socialişti” şi reveniţi la guvernare după alegerile din mai 1994 – anunţau o ofensivă antiromânească fără precedent, care după 1989 s-a concretizat în neorevizionismul actual, regimul comunist din România, continua să dovedească o inconsecvenţă şi atitudine de expectativă inexplicabile. În situaţia premergătoare evenimentelor din decembrie 1989, una dintre problemele care ar fi putut răbufni cu efecte imprevizibile şi deosebit de grave – inclusiv dezmembrarea statului român – era şi cea a neluării în considerare a pericolului real pe care revizionismul ungar îl reprezenta pentru ţara noastră. În prezent, autorităţile române fac aceaşi mare eroare, iar consecinţele activităţilor revizioniste maghiare sunt evidente!

Exploatând la maxim contextul geopolitic de la sfârşitul anului 1989, revizionismul şi antiromânismul ungar a intrat într-o nouă fază, de o complexitate mult mai mare, adaptându-şi formele de acţiune la situaţia internaţională şi reprezentând o permanentă ameninţare pentru România.  Legat de acest aspect, o primă exprimare a neorevizionismului maghiar o găsim chiar în zilele evenimentelor din decembrie 1989, când ministrul de externe ungar de atunci – ulterior premier al Ungariei – Gyula Horn, s-a grăbit să vină la Bucureşti şi să profite de starea generală de confuzie şi incertitudine din ţara noastră, încercând să obţină drepturi suplimentare şi privilegii cât mai substanţiale şi mai concrete pentru etnicii maghiari din România, precum şi angajamente din partea factorilor decizionali români în direcţia asigurării unui statut privilegiat, special, pentru această minoritate. De asemenea, implicarea autorităţilor ungare în derularea evenimentelor din decembrie 1989 a fost recunoscută de însuşi Gyula Horn în cartea lui „ Pietre de hotar”, publicată în 1991 la Budapesta. Iată ce spune el la pagina 196: „Pe 23 decembrie, la ora prânzului tăiam porcul într-o localitate apropiată Budapestei. M-a sunat ofiţerul de serviciu de la Ministerul de Externe. A rezultat că se înregistrează noi evoluţii ale evenimentelor din România, ambasadorul ungar la Bucureşti voia neapărat să vorbească cu mine…L-am convocat pe şeful Marelui Stat Major, informându-mă asupra situaţiei…Seara, am transmis revoluţionarilor că suntem gata să le trimitem arme şi muniţii, iar armata noastră poate, cu propriile staţii radio să acopere teritoriul României şi astfel reuşim să le dăm posibilitatea de comunicaţii unităţilor de luptă…” Natura acestei implicări şi scopurile urmărite constituie, în continuare, aspecte, în parte, neclarificare. În ultimele luni ale anului 1989 şi primele luni ale lui 1990, renaşte neorevizionismul ungar, cu care se confruntă în prezent, alături de România, atât Slovacia, Ucraina, Serbia, cât şi, într-o măsură mai mică, Prin angrenarea fără precedent, după 1990, în acţiunile revizioniste şi revanşarde a unor lideri şi grupări ale minorităţilor maghiare din ţările vecine – inclusiv de la noi – cel mai complet termen care acoperă întreg spectrul de acţiune este „neorevizionismul maghiar”.

Va urma…

Neorevizionismul actual

Acţiunile antiromâneşti s-au derulat, în prima parte a anului 1990, pe fundalul campaniei electorale pentru alegerile din luna aprilie, care au consfinţit schimbarea regimului de la Budapesta, partidele de orientare creştin-democrată şi populistă – Forumul Democrat Ungar, Partidul Independent al Micilor Proprietari Agrari şi Partidul Creştin-Democrat Popular – constituind guvernul Antall, ce a acordat în programul său un loc deosebit de important problematicii „maghiarilor din Bazinul Carpatic”.

Atitudinea incitatoare a Budapestei, materializată prin trimiterea de numeroşi „mesageri” în Transilvania, a stimulat, într-un mod decisiv, provocarea incidentelor de la Tg. Mureş din martie 1990. Noul guvern ungar instalat în luna iunie 1990, sub conducerea lui Jozsef Antall a exprimat pe tot parcursul mandatului său, o atitudine inamicală la adresa României, favorizând acţiunile neorevizioniste antiromâneşti. Semnificative în acest sens au fost şi declaraţiile publice ale ministrului ungar, conform cărora:”Trianonul rămâne pentru mine o rană dureroasă, datorită pierderii de teritorii şi populaţie a ţării. Eu, în sufletul meu, mă consider prim-ministru al celor 15 milioane de maghiari”.

Stabilirea unui nou tip de relaţii între comunităţile etnice maghiare din ţările vecine şi patria-mamă a devenit unul dintre obiectivele politice principale ale Ungariei post-comuniste, trecându-se la constituirea unui sistem de instituţii guvernamentale şi neguvernamentale unic în lume, având ca scop „recuperarea maghiarilor din afara graniţelor” şi punerea lor în serviciul Budapestei. Acest sistem instituţionalizat cuprinde, între altele: „Oficiul pentru maghiarii din afara graniţelor”, structură guvernamentală înfiinţată în februarie 1988, sub denumirea iniţială de „Secretariatul pentru minorităţi naţionale şi etnice”. În anul 1991, premierul Jozsef Antall semnează un decret care consacră reorganizarea Oficiului sub conducerea secretarului de stat politic, Entz Geza. După schimbarea guvernului, în mai 1994, conducerea Oficiului este încredinţată lui Laszlo Labody, sub coordonarea directă a scretarului de stat Tabajdi Csaba, de la cabinetul  primului ministru. În martie 1997, conducerea instituţiei este preluată de sociologul Torzsok Erika, originară din România. Oficiul dispune de mai multe direcţii având în responsabilitate maghiarii din ţările vecine. Direcţia pentru România a fost condusă şi de Jozsef Pataky Balint şi Keszthely Erik Gyula care au fost prezenţi la toate acţiunile importante ale minorităţii maghiare din ţara noastră; „Academia Ungară de Ştiinţe” care consacră o mare parte a activităţii sale de cercetare şi evaluare ştiinţifică problemei maghiarilor din afara graniţelor mai ales a celor din Bazinul Carpatic. Sub egida sa au fost elaborate, editate şi difuzate numeroase lurări în limbi de circulaţie internaţională, între care şi „Istoria Transilvaniei”(1986) cu un pronunţat conţinut antiromânesc. La acestea  se adaugă şi partidele politice: Forumul Democrat Ungar, Partidul Independent al Micilor Proprietari Agrari, Partidul Civic Ungar-FIDESZ, Partidul Socialist Ungar, Alianţa Democraţilor Liberi şi Partidul Vieţii şi Dreptăţii Ungare care toate se pronunţă, folosind doar unele diferenţieri de limbaj, pentru obţinerea autonomiei teritoriale pe criterii etnice de către maghiarii din ţările vecine Ungariei! Anul 1993 a reprezentat o cotitură pe linia recrudescenţei fenomenului naţionalist-revanşard promovat făţiş de unele forţe politice din Ungaria, inclusiv din rândul celor reprezentate în parlament. Astfel, numai presiunile internaţionale au determinat eliminarea din cadrul „Forumului Democrat Ungar”, în acel moment partid de guvernământ, a grupării conduse de Istvan Csurka, care se manifestase public ca fiind un adept al „purificării naţiunii ungare şi al eliminării elementelor alogene din viaţa politico-economică, socială şi culturală a ţării”. Ulterior, Istvan Csurka a înfiinţat „Partidul Vieţii şi Dreptăţii Maghiare”ale cărui acţiuni s-au radicalizat cu repeziciune. Această formaţiune politică a devenit, practic, nucleul care reuneşte în jurul său, în cea mai mare parte, toate forţele de extremă dreptă, ultranaţionaliste din Ungaria.

În afara acestor structuri şi instituţii guvernamentale sau politice, în Ungaria există zeci de grupări, fundaţii, cercuri, asociaţii neguvernamentale, cetăţeneşti, care au în preocupare – de cele mai multe ori exclusivă – problematica maghiarilor din afara graniţelor, inclusiv a celor din România. Din rândul acestora se detaşează „Uniunea Mondială a Ungurilor”, dar şi Fundaţiile „Teleki Laszlo”, „Noi strângeri de mână”, „Pro Minoritate” şi „Illyes Gyula”. „Uniunea Mondială a Ungurilor” continuă tradiţia stabilită încă de la constituire când Horthy o considera principalul instrument de acţiune al revizionismului ungar. Sintetizând, toate acestea acţionează în scopul menţinerii unităţii de acţiune a tuturor maghiarilor sub lozinca şi îndemnul refacerii „Ungariei  Mari”. Este bine de ştiut că autorităţile şi instituţiile oficiale adoptă şi strategia transferării responsabilităţii derulării unor acţiuni antiromâneşti unor organizaţii neguvernamentale sau grupurilor şi liderilor emigraţiei maghiare şi exponenţilor naţionalişti-extremişti şi radicali din rândul minorităţilor maghiare din ţările vecine Ungariei. Totodată, trebuie menţionat că principalele biserici şi culte din Ungaria au acţionat şi acţionează şi în prezent pentru „refacerea unităţii bisericilor istorice maghiare”.Astfel, Biserica Reformată din Ungaria    militează pentru înfiinţarea „Sinodului unit al Bisericii Reformate Maghiare”, care ar reuni biserica din patria-mamă cu „bisericile maghiare surori” din ţările vecine. Conferinţa Uniunii Mondiale Reformate (1994), de la Geneva, a respins propunerea tocmai datorită faptului că „Sinodul…” nu ţine seama de actualele frontiere ale Ungariei. Un eşec asemănător l-a înregistrat şi Biserica romano-catolică ungară în încercarea de a integra bisericile acestui cult din ţările vecine în structura celor din Ungaria, fără luarea în considerare a actualelor frontiere. Papa Ioan Paul al II-lea a respins categoric repetatele încercări de acest gen, dovedind respect faţă de adevărul istoric şi simpatie pentru poporul român.

Prioritatea absolută a activităţilor neorevizioniste ungare, derulate de aceste organizaţii, fundaţii, asociaţii etc., sub coordonarea Budapestei, o reprezintă reintegrarea, pe orice cale, a Transilvaniei în sfera de influenţă a Ungariei şi preluarea sub control a pârghiilor economico-financiare care individualizează această regiune a României. Acestui deziderat i se subordonează o serie de obiective intermediare care trebuie să conducă în final la scoaterea Transilvaniei din componenţa statului naţional unitar român. Între aceste obiective sunt:

•    Instituirea unei autonomii cât mai largi, pe criterii etnice, pentru minoritatea maghiară din România, pornind de la cea individuală, culturală, educaţională, ajungând până la forme complexe în domeniul juridic, economic, administrativ şi teritorial; În acest scop, în prezent, se forţează obţinerea autonomiei teritoriale a aşa zisului ţinut secuiesc de către neorevizioniştii unguri şi cei maghiari autohtoni. Pretenţile şi acţiunile acestora de înfiinţare a Regiunii de dezvoltare a ţinutului secuiesc, cu un statut special,  în urma reorganizării administrativ teritoriale a României, ce se preconizează a să fie realizată în acest an, se înscriu clar în planul neorevizionist maghiar de înfăptuire practică a autonomiei teritoriale pe criterii etnice!

•    Obţinerea pentru minoritatea maghiară din România a unui tratament privilegiat, pe criterii etnice, a instituţiilor de învăţământ şi cultură la toate nivelurile, inclusiv universitare, marcarea unor evenimente istorice proprii „naţiunii ungare”,inclusiv al acelora care pentru români sunt de tristă amintire, ofensatoare şi jignitoare („15 martie”, „ocupaţia horthystă din Transilvania de nord-vest”) pentru a „demonstra”existenţa maghiarilor în întreaga Transilvanie, „întâietatea” lor aici din toate punctele de vedere, „superioritatea” minorităţii maghiare în comparaţie cu românii, „primatul” minorităţii maghiare în viaţa socială a Transilvaniei. Folosirea exclusivă a limbii, inclusiv în administraţia locală, şi denumirilor maghiare de localităţi din Transilvania, înfiinţarea unor structuri administrative proprii. Mare parte din acest obiectiv au fost realizate!

•    Continuarea elaborării şi publicării de studii şi cărţi care subliniază „incorectitudinea” Tratatelor de pace de la Trianon şi Paris şi necesitatea exploatării contextului politic favorabil la nivel internaţional pentru constituirea unei „Transilvanii independente”sau a unui stat asemănător „Tirolului de Sud”. Budapesta susţine extrem de intens necesitatea spiritualizării frontierelor şi „uzarea” conceptului de stat naţional-unitar, care chipurile „nu mai corespunde tendinţelor actuale europene”. Deci, nu întâmplător UDMR-ul respinge şi cere constant şi insistent scoaterea din Constituţia României a sintagmei de stat naţional şi unitar! Pe acest obiectiv al nerecunoaşterii Trianonului s-a marşat extrem de mult  în ultimii doi ani.

•    Continuarea  acţiunilor incitatoare ale Ungariei prin trimiterea de „mesageri”(inclusiv cu funcţii politice) în Transilvania care să susţină în mod deschis şi public necesitatea realizării autonomiei teritoriale pentru minoritatea maghiară. Acţiunile de acest gen, care au devenit mai numeroase în ultimii doi ani,  pot genera conflicte interetnice acesta fiind, de altfel, scopul principal propus în cadrul acestui obiectiv. Un asemenea conflict ar fi deosebit de util pentru internaţionalizarea maximă a unor aşa zise discriminări, violenţe, etc. la care ar fi supusă minoritatea maghiară din România! Este de reţinut că în arsenalul practicilor neorevizioniste ungare, incitarea în scop generator de conflict interetnic ocupă un loc primordial!

•    Aplicarea consecventă de către Budapesta a principiului potrivit căruia „între minoritatea maghiară şi patria-mamă Ungaria trebuie să existe un gen special de raporturi” care să nu ţină cont de frontiere şi poziţia oficialităţilor române. În acest cadru se înscrie dorinţa liderilor UDMR-işti de a deveni „conaţiune”, situaţie în care statul român şi-ar pierde caracterul naţional. La momentul de faţă acest obiectiv, care  ocupă primul loc între obiectivele intermediare  prin care neorevizionismul actual vizează distrugerea statului naţional unitar român, se urmăreşte a fi realizat prin adoptarea Statutului Minorităţilor. În situaţia în care Parlamentul României adoptă Statutul Minorităţilor – în care este introdus conceptul de „conaţiune”la presiunile UDMR-ului – acest obiectiv urmărit de Ungaria şi UDMR va fi realizat iar statul naţional român va dispare! Din acel moment se va pune problema federalizării României (aceasta nemaifiind un stat naţional) şi al organizării Transilvaniei după modelele neorevizionismului ungar „Tirolul de Sus”, „cantoanele elveţiene”, „Kossovo”, etc.

•    Persistenţa obsesivă în acreditarea pe plan internaţional dar şi naţional a ideeii necesităţii obţinerii  aşa ziselor „drepturi colective” ale minorităţii maghiare din România, aceasta cu toate că pe plan european „drepturile colective” nu sunt recunoscute, numai „drepturile individuale”. De reţinut că în Statutul Minorităţilor, pentru care Parlamentul României urmează să-şi dea votul în această legislatură, sunt prevăzute a se acorda „drepturi colective” minorităţii maghiare!

•    Acţiuni insistente în scopul convingerii Occidentului că „problema minorităţilor”ar constitui, chipurile, factorul cel mai important pentru stabilitatea Europei şi nu aceea a „drepturilor omului”.

•    Realizarea „autarhiei economice minoritare”prin alinierea economică a judeţelor cu populaţie preponderent maghiară din România la sistemul economic al Ungariei, situaţie în care ţara noastră este pusă în total dezavantaj. Şi acest obiectiv este foarte aproape să fie realizat în totalitate.

Profesionişti în falsificarea adevărului istoric, experţi în dezinformare, manipulare, minciună şi artişti desăvârşiţi în arta provocărilor şi incitărilor, neorevizioniştii de azi-extremişi-şovini şi revanşarzi- asemenea revizioniştilor de ieri, au ca obiectiv major destabilizarea şi dezmembrarea statului naţional român. Acesta este visul de aur,  de sorgintea  unui Ev Mediu întunecat, de care sunt obsedaţi şi azi, într-o Europă civilizată, unită şi democrată, deopotrivă neorevizioniştii unguri de la Budapesta, cei din emigraţia maghiară occidentală şi cei ai minorităţii maghiare din ţara noastră, din ce în ce mai mulţi!

Deosebit de semnificative, dar şi de o actualitate evidentă, referitor la pericolul neorevizionismului maghiar pentru România, sunt cuvintele unui fost ofiţer al serviciului de contraspionaj român, din perioada interbelică, ce aprecia că ”în loc de a înregistra numai faptele care ne vatămă, trebuie să fim în măsură a le preveni. Credem că trebuie să acţionăm în mod real şi energic, căci evenimentele ne depăşesc. Reacţiunea lipsind, temeritatea (n.n.-celor ce vor să destrame statul naţional român) nu mai cunoaşte limite şi se exercită constant asupra noastră”.

sursa: http://foaienationala.ro/scurt-privire-asupra-revizionismului-maghiar-antiromnesc-partea-iiia.html

Mitinguri de susţinere a autonomiei Ţinutului Secuiesc la Viena, Londra, Munchen, New York, Ottawa

emailprint

6

Autor: Istvan Deak 09 Mar 2013 - 13:46

Miting pentru autonomia Tinutului Secuiesc

Citește și:

• Garda Maghiară ar putea perturba mitingul pentru autonomie de la Târgu-Mureş!

• Oraşul Sfântu Gheorghe candidează, în numele Ţinutului Secuiesc, pentru Capitala Culturală Europeană 2021!

• UDMR face pe placul USL: nu va participa la mitingul pentru autonomia Ţinutului Secuiesc din 10 martie