Ca treaba să fie completă, trebuie subliniat faptul că promisiunile celor de la PDL, sau mai bine spus ARD, în frunte cu Gheorghe Flutur, nu pot fi îndeplinite niciodată în actualul context. Dacă aceştia vor ajunge în Parlament nu vor avea nici majoritate şi nici popularitate pentru a schimba ceva. Aşa că dacă nu au făcut paşii necesari cât timp au fost la putere şi au avut Guvernul şi Parlamentul, acum pot doar să “vândă gogoşi”.

PDL şi aripa democrat-liberală a Guvernului încearcă să impună în Coaliţie înlocuirea celor 41 de judeţe ale României cu 8 regiuni de dezvoltare până la finalul acestui an, cu scopul declarat de a avea acces mai uşor la cele 10 miliarde de euro din Programul pentru dezvoltare al Comisiei Europene, puşi la dispoziţie de Executivul european în perioada 2013-2014 pentru lucrările de infrastructură rutieră, apă şi canalizare din teritoriu.

Într-un document parlamentar care foloseşte date din anul 2009 , se arată că România, la nivel guvernamental, a conştientizat abia înanul 2006 necesitatea demarării procesului de eliminare a decalajelor de dezvoltare între regiuni. În schimb, Bulgaria şi Estonia au prioritizat eliminarea decalajelor dintre regiuni în anu 2003, Polonia în anul 2004, iar Slovacia în 2005.

” În această repartizare, asociaţiile colectivităţilor locale au un rol foarte important. În toate statele europene, conform politicii comunitare de coeziune, scopul principal al utilizării veniturilor şi fondurilor europene a fost eliminarea decalajelor între diferite colectivităţi teritoriale, încercându-se a se depăşi tensiunile între teritorii”, se arată în studiul parlamentar.

Patru modele europene de regionalizare

Studiul parlamentar obţinut de cursdeguvernare.ro privind împărţirea administrativă în Uniunea Europeană identifică 4 modele de regionalizare. Această diversitate de modele reprezintă o provocare privind stabilirea de regiuni de dezvoltare comune la nivelul întregii Uniuni Europene.

1. Tradiţia napoleoniană. Este prezentă în Franţa, Italia, Spania, Grecia, Europa Centrală şi de Est. Acest mode se bazează pe centralizarea autorităţii, uniformitate şi simetrie.

2. Tradiţia germană . Este prezentă în Germania, Austria, Olanda. Acest model recunoaşte – alături de un stat puternic – entităţi intermediare de autoritate.

3. Tradiţia anglo-saxonă. Este prezentă îndeosebi în Marea Britanie. Acest model nu recunoaşte noţiunea de stat ca persoană juridică.

4. Tradiţia scandinavă. Suedia şi Finlanda aplică acest model. Acasta a preluat de la modelul francez principiul uniformităţii, dar l-a aplicat într-un cadru ceva mai descentralizat.

Majoritatea statelor membre ale UE sunt organizate înteritoriu pe două nivele (de exemplu, Austria, Ungaria, Irlanda, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia), iar câteva au o organizare pe trei nivele (Germania, Spania, Italia, Polonia). Acestea din urmă sunt state cu suprafeţe şi cu populaţi mari, iar aici colectivităţile teritoriale au competenţe largi şi nu există o tutelă a unei colectivităţi teritoriale asupra alteia.

De asemenea, studiul parlamentar remarcă şi faptul că în majoritatea cazurilor, procesul de regionalizare a coincis cu descentralizarea, care a mutat de la Guvern la autorităţile locale decizia privind colectarea taxelor şi împărţirea resurselor.

”În multe state europene, procesul descentralizării a avut, în principal, tendinţa regionalizării, creându-se nivelul teritorial regional (. Cehia, Slovacia, Danemarca, Slovenia), sau prin consolidarea autonomiei regiunilor existente (Germania, Spania, Italia, Franţa, Polonia). Crearea regiunilor în noile state membre (Ungaria, Lituania, România) a constituit prilej de noi experimentări”, mai descrie studiul procesul de descentralizare.

Cum a făcut Polonia regionalizarea

În Polonia, procesul descentralizării a fost iniţiat din anul 1990 şi a cuprins asigurarea autonomiei locale şi reforma organizării teritoriale, se arată în studiul realizat la Parlamentul României.

Obiectivul esenţial al reformei administrative poloneze era îndeplinirea exigenţelor Chartei Autonomiei Locale a Consiliului Europei, semnată de Polonia în 1994, dar şi a dreptului comunitar, în perspectiva aderării Poloniei la Uniunea Europeană.

Reforma poloneză a vizat acordarea competenţelor necesare colectivităţilor locale, astfel încât să se răspundă în mod eficient nevoilor cetăţenilor şi să poată fi accesate fondurile europene.

Reforma administrativ-teritorială propriu-zisă a început în anul 1999 şi a avut ca rezultat dezvoltarea politicii regionale.

Atunci s-a stabilit un sistem al administraţiei pe trei nivele: comune (gmina), districte (powiaty) şi regiuni (voievodate).

”În acest proces au apărut, iniţial, numeroase dificultăţi, determinate de lipsa unei strategii de dezvoltare regională, a unor proceduri financiare adecvate şi a unei capacităţi de cofinanţare adecvată”, reţine studiul parlamentar.

De la 1 ianuarie 1999, în Polonia s-au delimitat 16 noi regiuni care corespundeau metodologiei comunitare, fiind regiuni de nivel european NUTS II – Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică de nivelul II -, aşa cum doreşte şi PDL să procedeze (însă într-un sistem cu mai puţine unităţi teritoriale, România având şi o populaţie cu 16 milioane de locuitori mai redusă decât a Poloniei)

După un an şi jumătate, Guvernul de la Varşovia a emis o ordonanţă de urgenţă pentru stabilirea unui clasament NUTS provizoriu: 2.489 de comune (gminas), 373 arondismente, districte (powiaty), 44 grupări de arondismente (powiaty), 16 provincii (województwo-voievodate).

În prezent, Polonia are o administraţie locală organizată pe 3 nivele, compusă din 2.478 comune, 379 districte (powiats) şi 16 regiuni (voievodate).

Fiecare eşalon are competenţe proprii şi competenţe delegate care sunt atribuite prin lege.

Comunele (gmina) sunt conduse de o adunare deliberativă şi un birou executiv, condus de un primar, numit wojł în comunele rurale, burmistrz în comunele urbane şi prezydend miasta, în oraşele de peste 100 000 locuitori.

Provincia este condusă de un consiliu şi un birou executiv, condus, la rândul lui, de un preşedinte.

Regiunile (voievodatele) sunt cele mai mari entităţi administrative şi sunt în număr de 16. Structura lor cuprinde un corp administrativ (sejmik wojwodzki) şi un corp executiv (zarzad wojwodzki), condus de un mareşal. Voivodatele au suprafaţa cuprinsă între 9.412 km2 şi 35.589 km2 şi o populaţie cuprinsă între 1.000.061 şi 5.130.000 locuitori. Regiunile au competenţe în special în domeniul apei, drumurilor, sănătăţii, serviciilor sociale, educaţiei, culturii şi dezvoltării economice.

Populaţia principalelor capitale regionale variază între 119.000 locuitori (Zielona Gora), peste 571.000 locuitori (Poznan) şi peste 600.000 locuitori (Varşovia), se mai arată în studiul parlamentar românesc.

Deşi este descris destul de amănunţit, documentul parlamentar românesc consideră că modelul polonez de regionalizare este un eşec, fără însă a se oferi explicaţii pentru această aserţiune.